Cod produs: 06-15-67-00288
Apărută la Ed. MJM din Craiova și având la bază o teză de doctorat susținută în 2019, cartea Mirelei Mladin, care „își propune să identifice și să interpreteze ironia și sarcasmul în textele a trei dintre autorii clasici”, umple un gol care reclama un tratament imediat, autoarea axându-și demersul asupra decelării și examinării instanțelor de discurs subsumabile celor două concepte sus-menționate, așa cum transpar acestea din opera marilor clasici români: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale. Ironia, definită sintetic drept „intermediar între intenția oamenilor și rezultatele contrare, și sarcasmul, definit sintetic drept „aserțiune în cadrul căreia sensul intenționat este diferit de sensul afirmației, implicând o remarcă insultătoare”, sunt termeni pivot, grație cărora o paletă largă de subtexte se pot evidenția și exploata în creația literară, furnizând, simultan, o cheie hermeneutică dintre cele mai profunde. Mirela Maldin reușește să ofere un tablou persuasiv al ironiei și al sarcasmului, așa cum se coagulează acesta din opera marilor clasici autohtoni.
Corpusul de texte asupra cărora se aplică demersul comparatist al autoarei cuprinde principalele opere ale marilor clasici, incluzând poezia și proza, dar nu și dramaturgia. Trebuie precizat că, la capătul fiecărei etape a demonstrației, Mirela Mladin oferă mici tablouri conclusive, în care pașii argumentației sunt reluați cu răbdare și descompuși în factori primi.
Structural, cartea cuprinde trei capitole principale, cărora li se adaugă o Introducere și o Concluzie. Primul capitol, Ironia și sarcasmul – aspecte definitorii, circumscrie teoretic cele două concepte înrudite, examinându-le diacronia și rafinamentele literar-filosofice în sinteze de bună ținută. Autoarea nu se limitează la a enunța și descrie termenii citați, ci trasează și analizează paralele între ironie și umor sau examinează diacronia conceptului, insistând asupra ironiei filosofice, a celei romantice, a celei prezente în arta dramatică și în noile teorii contemporane, inclusiv în postmodernism.
Al doilea capitol, Ironia de factură romantică în opera lui Mihai Eminescu, examinează ironia eminesciană. Sunt prezentate și evaluate sursele intelectuale germane ale gândirii eminesciene, care au contribuit decisiv la construcția imaginară a ironiei sale de sorginte romantică. Cele trei principale școli romantice germane, cea de la Heidelberg, cea de la Jena și cea de la Berlin, și-au pus amprenta vizibilă asupra modului în care Eminescu înțelege realitatea și, mai ales, a manierei prin care realitatea este filtrată prin lentila artei poetice. Mirela Mladin găsește puncte de accroche fertile și în gândirea orientală cu care Eminescu a intrat în contact în timpul studiilor de la Viena și, mai ales, de la Berlin, fiind vorba despre influențe hinduiste și budiste. Sunt analizate, ulterior, instanțe ironice decelabile în poezia eminesciană, autoarea punctând de fiecare dată filiația ideilor și transformarea acestora operată de eul creator.
Al treilea capitol, Ironia în opera lui Ion Creangă, pune în relief ironia crengiană, raportându-se la corpusul de texte specific. Autoarea vorbește despre un tipar de ironie socratică decelabil în cazul marelui povestitor moldovean. Nu sunt neglijate nici ironia anticlericală, cu aspectele ei mai sensibile, nici humorul (cu termenul lui Val. Panaitescu). Ca studiu extins de caz, Mirela Mladin descoperă mai multe mijloace ironice de construcție a personajului și a scenelor narative în Povestea lui Harap-Alb. Nu este omis fantasticul crengian, doctoranda aducând în prim-plan atât ființele de factură fantastică, cât și evenimentele miraculoase. În fine, alte două studii de caz relevante privesc ironia umoristică în Amintiri din copilărie și satira în Ivan Turbincă. Poveștile corosive sunt citite prin optica unei tranziții lente de la erotism comic la satiră anticlericală. Capitolul se încheie cu o scurtă trecere în revistă a tipologiilor umane circumscrise ironicului crengian: bărbatul lipsit de personalitate, leneșul și prostul.
Al patrulea capitol, Ironia și sarcasmul în opera lui I. L. Caragiale, analizează în mod convingător prezența celor două concepte în opera caragialiană. Asumându-și câteva riscuri teoretice, dar având aplombul omului tânăr și dezinhibat, Mirela Mladin intră direct in medias res, definind și apoi examinând tipologiile caragialiene circumscrise ironicului: dascălul incompetent și cel competent, elevul repetent, copilul obraznic și răsfățat, funcționarul incompetent și dezinteresat, primul amorez și donjuanul, dama imorală, cața, Mitică, cronicarul high-life, personajele pandant (Lache și Mache), avarul și falsul avar. Abordarea tipologică are avantajul analizei pe orizontală, dar lasă destule goluri în analiza pe verticală a operei caragialiene.
Bibliografia, extinsă și adusă la zi, este competent aleasă și corect exploatată. Autoarea evidențiază o foarte bună cunoaștere a surselor și a literaturii secundare deopotrivă, demonstrând o capacitate remarcabilă de a distila informația relevantă și de a o încorpora ulterior în propriul discurs. Notele sunt întocmite cu acribie, furnizând constant deschideri bibliografice dintre cele mai fertile pentru cititor. Mirela Mladin este conștientă de limitările inerente propriului discurs, notând că analiza ei „ar putea fi extinsă prin cercetarea asupra acestui subiect”, atât în partea teoretică, cât și în cea de analiză pe text (close reading).
Pe scurt, ne aflăm în fața unei lucrări valoroase, care se va dovedi utilă atât profesorilor, cât și studenților și elevilor interesați de problematica marilor clasici români.
Cătălin Ghiță
